O zi, un moment, nişte prieteni, o greşeală, o declaraţie, un zid, o celulă, o familie care plânge, un verdict, o condamnare… acestea sunt doar câteva cuvinte pe care un tânăr de numai 27 de ani le rostește ori de câte ori este întrebat despre povestea cruntă care l-a smuls din libertate şi la condus la condamnare.

O dimineaţă, nişte colegi răutăcioşi, un duş rece, o masă servită în grabă, nişte vorbe mârşave, o celulă întunecoasă, ani întregi de aşteptare, remuşcări, un apel telefonic scurt, toate acestea alcătuiesc imaginea unei zile obişnuite din „sanctuarul” arctic al damnării unei vieţi tinere.

Nişte droguri, o falsă prietenie care nu a avut decât scopul de a-l distruge, o fetiţă şi o soţie care trăiesc încă intensitatea traumatizantă a momentului în care cel care le este tată şi soţ este luat forţat şi dus la Poliţie, o carieră onorabilă distrusă şi o imagine pătată creionează, în linii mari, portretul unei situaţii cât se poate de negativă pentru un astfel de tânăr.

Aceasta este, pe scurt, prezentarea cazului al cărui protagonist este un tânăr cu care am avut ocazia să intru în contact prin intermediul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Şi acum mă întreb: Care va fi finalul poveştii? Mai poate fi el schimbat? Se poate face ceva în sensul acesta? Ce să fac atunci când mă confrunt cu astfel de situaţii? Să mă transform într-un samaritean milos sau să fiu un preot sau un levit nepăsător?

Vreau să vă mărturisesc că, pe parcursul studenţiei mele, am avut ocazia să cunosc diferite poveşti de viaţă, şi nu puţine, de aceea îndrăznesc să afirm că e riscant să te implici în astfel de cazuri dacă nu eşti o persoană stăpână pe sine, care nu se lasă intimidată de vorbe şi fapte care doar vor să evidenţieze un adânc regret din partea persoanelor în cauză.

Povestea aceasta, prezentată mai sus, m-a făcut să mă pun în două ipostaze: prima este cea în care mă simt inutilă şi în imposibilitatea de a decide în locul instanţei, iar a doua este cea în care pot să mă simt utilă, făcând tot ce pot din poziţia unei tinere studente la Asistenţă socială.

Mulţi au impresia că Asistența socială este un domeniu în care înveţi tot felul de teorii şi în care „te plimbi” prin toate ştiințele sociale, dar această specializare este un domeniu practic, ce arată foarte bine spre lucrarea lui Isus Hristos atunci când a fost pe pământ.

În calitate de asistent social, nu o să plec niciodată cu ideea că voi face ceva ca să-i redau libertatea deţinutului, dar voi putea să-i deschid orizonturi pentru un nou început. Ne-am obişnuit să privim la TV filme tip dramă, filme care întotdeauna au un final trist şi vor să arate cât de nedreaptă este viaţa. Însă mai ştim că realitatea „bate” filmul, aşa cum spune un bun prieten al meu, de aceea, în realitate, o dramă poate avea un final fericit.

Tânărul din povestea noastră mi-a relatat multe, printre care și dorinţa lui de a-şi reface imaginea în faţa părinților, prietenilor şi colegilor. Nu neagă faptul că Dumnezeu ar putea avea un rol în schimbarea situaţiei sale şi nici nu are dorinţa de răzbunare față de cei care au vrut să fie atât de „amabili” cu el şi dornici să-l ajute să câştige mult într-un mod deplorabil.

Rolul meu nu este să-l conduc pe cel condamnat într-o stare de disperare și autocompătimire și să-l las acolo, ci mai degrabă să stau de vorbă cu el despre problemele pe care le are, să iau legătura cu familia lui şi să ajung în punctul în care vom discuta despre viaţa de afară, despre felul cum va arăta viaţa lui atunci când va fi eliberat. Ce urmează după ispăşirea pedepsei este mai important decât situaţia actuală în care se află. Eu trebuie să mă asigur că faptele lui nu sunt ca un „cancer” care recidivează, ci să fiu convinsă că mi-am făcut datoria cât am putut de bine şi că acel timp de încercare petrecut acolo, după gratii, a avut un rol constructiv de reeducare şi înscriere într-un nou stil de viaţă, mult mai sănătos decât cel anterior.

Pentru că nu voi fi un asistent social oarecare, ci unul creştin, vreau să amintesc şi perspectiva biblică ce se potrivește cel mai bine pentru domeniul meu, iar ca referinţă am  ales câteva cuvinte din Matei, capitolul 25, ultima parte a versetului 36: „… am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.” Cred că Dumnezeu are în vedere toate posibilităţile noastre de a fi în folosul semenilor şi ne oferă ocazia de a le sluji celor mai neînsemnaţi fraţi ai Săi, pentru a-I sluji Lui, în mod indirect.

Te îndemn să-I slujeşti lui Dumnezeu, oferindu-le sprijin prietenilor noștri din închisoare, şi nu numai, fără să mai întrebi: „Doamne, când Te-am văzut noi (…) şi nu Ţi-am slujit?”

Nicoleta Teodorovici
Asistență socială, anul III