A venit ceasul rugăciunii. E momentul să vorbim cu El. Nu e examen, dar suntem încă restanţieri. După două mii de ani, parcă tot mai e ceva de lucrat. Se pare că lecţia Lui n-a prins. Lecţia pe care şi-a început-o aşa: „Când vă rugaţi, să nu…”

Acest „să nu” operează în două planuri: cel al conţinutului şi cel al formei. Ultimul, mai neînsemnat decât primul, ţine de estetică. Se pare că lui Dumnezeu îi plac lucrurile frumoase. Aşa că, haideţi să înfrumuseţăm puţin exprimarea! Să facem puţină estetică. Lecţia de limbă pentru astăzi e scurtă. O formulez simplu: „Dumnezeu n-are adresă şi crucea n-are picioare.” Poate că sună ciudat, însă are de-a face cu felul în care ne rugăm.

Nu o dată am auzit formula: „Ne plecăm la picioarele crucii.” Oricât ne-am strădui s-o explicăm, această formulă liturgică este fără sens. Faceţi un exerciţiu simplu. Priviţi o cruce, număraţi-i picioarele. STOP! Crucea n-are picioare! Are un singur picior. De aceea, lecţia e simplă: „Crucea n-are picioare.” De dragul esteticii, de dragul celor care sunt vizuali, de dragul adevărului istoric, rugaţi-vă simplu: „Ne plecăm în faţa crucii Tale” sau, de ce nu, „Ne plecăm înaintea Ta”. Nu uitaţi că estetica ţine şi de simplitate.

A doua problemă e mai complicată. Poate că la mijloc e vreun calc lingvistic sau cine mai ştie? Limba e o chestiune complicată! Într-o zi, am auzit de cinci ori la rând repetarea formulei sau a variaţiilor ei: „Aducem laude la adresa Domnului.” Îmi seamănă cu un vers dintr-un imn scris pe vremea comuniştilor, unde poetul zicea că în ceruri „Cânta-vom dări de seamă”. Bine că n-a zis „rapoarte” sau altceva.

„Aducem… la adresa Domnului” seamănă cu un limbaj de poştaş. Nu ştiu dacă provine din modificarea expresiei „adresăm laude”, însă un lucru ştiu: sună urât. Dumnezeu n-are adresă. Şi chiar dacă ar avea, sigur ar fi tot timpul acasă. Aşa că haideţi să simplificăm lucrurile. Faceţi un pas mai aproape şi treceţi dincolo de rolul de poştaş. Nu mai duceţi „laude la adresa Domnului”, ci spuneţi simplu: „Te lăudăm.” Sunt sigur că Lui îi place o relaţie personală şi directă.

Închei, recapitulând rezumatul lecţiei: „Dumnezeu n-are adresă şi crucea n-are picioare.” După două mii de ani, se pare că suntem încă restanţieri. De aceea să ne apropiem, cum au făcut-o ucenicii, şi să spunem simplu: „Învaţă-ne să ne rugăm.” Simplu şi frumos.

Lect. univ. dr. Laurenţiu Gabriel Ionescu
Facultatea de Teologie pastorală